Alexandru cel Mare înainta cu greu prin pustiu, sub razele de foc ale
soarelui, iar setea îl copleșea tot mai mult.
Privea, ici și colo, spre armata sa, care se târa sub teroarea caniculei,
simțind cum trupurile soldaților se risipeau, pătrunse de sete sfâșietoare.
Atunci, apărură, de niciunde, câțiva soldați care duceau apă în coifurile lor.
Ei pluteau, parcă, în acea lume apăsătoare, unde nisipul și aerul fierbeau.
Alexandru cel Mare află că acei câțiva soldați aduceau apă, de departe,
pentru copilașii lor.
Deși suferea amarnic de sete, Alexandru refuză apa destinată copiilor.
Astfel, se desprinde, din acest simplu gest, o firească dovadă de umanitate.
