DE PARCĂ TE ASCULTĂ EMINESCU Asemeni ramului ce ţine Lumina fructului în pom, Cuvântu-i osul sfânt pe care Trăieşte sufletul în om. În grai istoria încape, Ne-arată-aşa precum suntem: Cu tot cu dúşmani, cu prieteni, Cu ce-am avut, cu ce avem. Câţi au trecut străini pe-aicea În veacuri ce au asfinţit, Ei n-au ochit numai pământuri – Şi-n graiul nostru au ochit. De-aceea-n veacuri zbuciumate (Destinul nu ne-a răsfăţat), Strămoşii, apărându-şi glia, Şi graiul şi l-au apărat. Au poţi să-ţi uiţi pe-o clipă graiul, Au poţi să-l treci la amintiri? Fără de grai – ca fără casă: Cum să trăieşti? Cum să respiri? Să-ţi fie-atât de drag cuvântul, Încât, atunci când îl rosteşti, Să crezi că însuşi Eminescu Ascultă ce şi cum vorbeşti…
