294 cuvinte
Într-o zi frumoasă de iarnă, eu împreună cu Delia, prietena mea cea mai bună, ne-am hotărât să ne plimbăm în parc.
Frigul de afară nu ne putea ține în casă, iar parcul părea desprins dintr-o poveste, atât de alb și spectaculos era. Delia m-a așteptat câteva minute bune în fața parcului, iar când am ajuns mi-a spus:
-Draga mea! Bine că ai ajuns... credeam că o să mă fac de gheață așteptându-te!
-Bună, Delia! Știi că stau foarte departe de tine! Tu stai atât de aproape de parcul ăsta frumos!
Am pornit vesele să ne plimbăm prin parc. Parcul era plin de copii jucăuși care profitau de plecarea viscolului și făceau oameni de zăpadă, se băteau cu bulgări și se dădeau cu săniuțele. Cum ne plimbam noi așa, a apărut în fața noastră un copilaș supărat și plângăcios. Plângea în hohote.
-Ce ai pățit, micuțule? Întrebă Delia, care era foarte îngrijorată.
-Nu spun! Nu spun! Spuse băiatul și mai supărat.
Au venit mai mulți copii și au început să-i spună băiețelului că este un plângăcios, că nu știe să piardă și că nu se vor mai juca cu el. Delia i-a certat cu calm și le-a spus:
-Știți că nu e frumos să râdeți de cei mai mici ca voi? Veniți să facem un om mare, mare, de zăpadă! Participăm toți și nu se supără nimeni. Ce spuneți?
Copiii s-au arătat nespus de încântați și s-au împăcat. Omul de zăpadă construit a fost minunat și a impresionat pe toată lumea prezentă în parc. Eu și Delia ne-am luat rămas bun și am plecat către casele noastre.
Din ziua aceea, mi-am dat seama că am o prietenă extraordinară, care știe să rezolve orice problemă cu calm. Ea este într-adevăr cea mai bună prietenă a mea!
