Pot sa spun ca niciodată nu mi-a plăcut vreun sport anume. Ai mei părinți au încercat sa mă înscrie la mai multe tipuri de activități sportive dar de fiecare dată se întâmpla ca după maxim doua săptămâni, sa spun ca nu mai vreau sa merg. Totul până intr-o zi, când părinții mei m-au înscris la karate. Nu le-am înțeles motivul, mai ales ca mie nu-mi plac genul ăsta de arte marțiale. După o săptămână de karate, eram la fel ca la-nceput, adică praf. Copii râdeau pe sub mustăți de mine. Când știam ca trebuie sa merg la karate, îmi venea sa fac cale întoarsă. Trecuseră trei săptămâni, începusem cât de cât sa învăț câte ceva dar eram tot în urmă față de ceilalți. La un moment dat, domnul antrenor îmi propune sa particip la un concurs. Am acceptat, cu toate că nu știam de ce m-a propus pentru că erau alții mult mai buni decât mine.Nu credeam ca mă voi descurca atât de bine, nu-mi venea sa cred ca am reușit sa obțin o medalie, în condițiile în care credeam ca sunt praf
Domnul antrenor s-a apropiat de mine și mi-a spus că e mândru de mine și ca știa ca o sa câștig, doar ca aveam nevoie de un imbold.
