dintr-o lume și intră-n alta. Sala ţine în braţe
de cîteva secole umbrela unui amurg încununat
de bolţi albastre. Scaune josuţe de lemn,
tocite de o folosinţă mult prea lungă. Pereţi
groși de cetate, prin care nu răzbate nici vuietul,
nici forfota lumii înconjurătoare. Ferestre
înalte, frumos încheiate, cern prin vitralii
colorate lumina unui sfîrșit de august. Bolţile
stau la pîndă, culeg orice șoaptă, orice foșnet,
îl ridică sus și înfioară, cu o nimica toată, o
lume venită cine știe de pe unde...
În Domul din Riga simţi și tu cu craniul
cum se cern înălţimile sus, deasupra ta. Acum
catedrala e arhiplină. Oamenii își găsesc locurile,
se așază, amuţesc, încetul cu încetul,
și, în tăcerea ce se lasă, pașii plasatoarelor, ce
pun zăvoare la ușa de intrare, vin vuind ca o
turmă ce coboară din munţi. Foșnetul filelor
de program se ridică pînă sus sub boltă, transformîndu-se
într-un vuiet de codru la ceas de
furtună. Scîrţîie un scaun și glasul lemnului,
mort de două ori, ajungînd sus, sub cupolă, se
transformă în ţipătul unui pescăruș rotindu-se
disperat în largul mării. Lumea înţepenește.
Inimile nu mai bat, piepturile nu mai suflă,
ochii nu mai văd, căci veni vremea marelui ospăţ
al sunetelor.
Apoi se așteaptă pînă se lasă liniștea, o liniște
adîncă, nemărginită, pentru că ceea ce
urmează să fie spus este vital, este aproape
sfînt pentru noi toţi. Dirijorul își ridică braţele
și răsare din depărtare o lungă, o nesfîrșită
frază muzicală. Vine încet, îţi scoate sufletul
și tot vine și vine, încît nici nu mai ai cu ce
o întîmpina, nici nu mai ai cu ce o petrece...
În general, frazele muzicale sînt ca și frazele
literare, măsurate și socotite după respiraţia
umană, dar această orgă, această pădure de
metal cu lumea ei de basm, de prevestiri mari
și grele, pare zămislită de Acel ce are o altă
respiraţie, o altă viziune, un alt Adevăr...
Tot urcînd încet, domol, treptele măreţului
palat divin, la un moment dat, răsare în depărtare
un cor de bărbaţi. O, acea nemuritoare
împletitură a tot ce e mai frumos și plin de
viaţă! Mozzart deschide porţile operei sale cu
un cor de bărbaţi, pentru că viaţa, în primul
rînd, e bărbăţie, și nu atît o cîntare despre viaţă,
cît însăși seva vieţii se revarsă peste noi. Da,
în fruntea tuturora vin bărbaţii, căci pe umerii
lor a căzut tot greul, ei au trebuit să ţină piept
tuturor furtunilor și lor li s-a cerut, de nenumărate
ori, să învingă ori să piară.
E ușor de zis: a învinge ori a muri, dar
unde-ţi sînt ei, învingătorii, cînd pămîntul,
dintr-un capăt în altul, e numai morminte de
învinși? Și nu e de mirare că tocmai atunci cînd
cîntarea bărbaţilor fierbe în slăvi, totul se sparge,
se surpă, se sfărîmă și peste pămîntul pe care au
stat cîntînd bărbaţii acum plutesc bocete de durere.
Plîng mamele, plîng surorile, plîng iubitele
noastre, apoi cînd, sleite de puteri, se sting și
ele, vine orga să deplîngă nesfîrșitul amar ce n-a
putut fi stropit de lacrima bocitoarelor. Tot cernînd
povestea vremurilor trecute, orga prinde
deodată suflare nouă. La bine și la rău, la bucurie
și la durere, omul trebuie să trăiască, copacul
trebuie să-și ţină frunza, cerul trebuie să picure
seninul său peste noi. Și iarăși cresc bărbaţi pe
acel mîndru pămînt, iară se adună într-o împletitură
nemuritoare cîntarea lor. Totul e un
imn măreţ de sărbătoare, dar, vai, acest blestemat
pămînt pe care dat ne-a fost să ne naștem!
Iar ni se cere să cîștigăm sau să murim, și iar
totul se fărîmă, și sub cupola catedralei se zbuciumă
glasul divin al unei tinere fecioare...
COMENTATI 2 FIGURI DE STIL