Politețea nu este o formă de comunicare apărută acum; ea parvine multor secole de evoluție a relațiilor interumane. În Antichitate, erau apreciați filosofii. Ei reprezentau un model în societate. De aceea, și Socrate a fost tras la răspundere și obligat la exil ori sinucidere (el a ales să bea cucută), pentru un motiv greu de înțeles astăzi: că ar fi corupt, prin discursurile lui celebre, tinerii la forme, în prezent elementare, de libertate. Însă atunci societatea avea echilibru și se manifesta destul de intens, din punct de vedere cultural, la modă fiind teatrele în aer liber, simpozioanele, colocviile. În cetate, exista un tribunal (ambulatoriu) care acorda aspiranților titlul de poet (pe merit).
Îmi pare potrivită definiția politeții: singura formă controlabilă şi educabilă a empatiei, a înţelegerii celuilalt. De exemplu, nu poți spune, în cuvinte întâmplătoare, unei doamne căsătorite despre simpatia pe care i-o porți, dar cu atenție, fără a deranja pe nimeni, este normal să recurgi la formule menite să-i pună în lumină calitățile spirituale, chiar eleganța vestimentară. Dacă n-ai lansa prețuirea în expresii politicoase, ai da probabil de gândit tuturor.
În concluzie, atenția pentru cel de lângă tine, ce poate el asculta ori accepta, înseamnă a-l înțelege și respecta, iar el cu siguranță, va observa și-ți va căuta compania, îți va aprecia în reciprocitate politețea.
