Printul fericit, pe vremea când era în viață, trăia înconjurat de zidurile palatului și nu putea vedea câte lucruri urâte, câtă sărăcie și mizerie se afla dincolo de ziduri, cu poporul său. Pentru că nu cunoștea nimic din ceea ce ar fi putut să îl întristeze l-au numit Prințul Fericit.
A murit și, după moartea sa i-au ridicat o statuie impunătoare, înaltă și care era bătută în pietre prețioase.
Acum, de sus, putea vedea toate nefericirile, toată sărăcia și își petrecea timpul părându-i rău că viața a trecut fără ca el să își ajute supușii.
Intr-o toamna, o rândunică pornită spre țările calde s-a oprit sa se odihneasca o noapte la picioarele statuii.
Printul a rugat-o atunci sa le duca sarmanilor câte o piatră din cele care îl împodobeau și care pe sărmani i-ar fi ajutat cu siguranță.
Astfel, zi după zi, împreună cu rândunica scapa de greutati pe multi sărmani.
Rândunica ar fi vrut să zboare, să își reia drumul spre țările calde, dar Prințul Fericit o mai ruga să rămână cu el, să îl ajute.
Astfel, rândunica impresionată de gestul prințului care oferise chiar ochii săi din pietre prețioase, a ales să rămănă lângă acesta. Dar rândunica nu a rezistat inghetului și a murit.
Statuia este stricata din ordinul primarului care o văzu fără pietrele prețioase, însă inima de plumb ramane netopita si este asezata lângă rândunica moartă.
Astfel, prietenia și dragostea care îi leagă pe cei doi durează și dincolo de moarte.
