le-a aşezat în fruntea Letopiseţului Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă pană la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (scris după anul 1733). Aceste legende "sări tu audzile din om in om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţu nu sunt scrise, ce sau scris aice, după domnia lui ŞtefănUă-vodă, înaintea domnii Dabijii-vodă".
Deosebit de interesantă este capacitatea lui Ion Neculce de a face din aceste legende nu pagini de istorie, ci de literatură îmbibată de istorie. Prin umorul, simplitatea şi spontaneitatea povestirii. Ion Neculce se apropie de Ion Creangă.
O samă de cuvinte prezintă la începui legendele despre Ştefan-vodă cel Bun, urmate de cele despre Petru-vodă Rareş, despre Barnovs-chi-vodâ, Vasilie-vodâ, Gheorghe Ştefan-vodă, Ghica-vodă, Neculai Mi-lescu Spătarul ele.
Legendele oferă cititorului atât imagini pilduitoare prin semnificaţia lor eroică şi patriotică, cât şi momente sumbre ale unei epoci dramatice, ce abundă în nedreptăţi şi abuzuri.
Pe lângă darul de povestitor, Ion Neculce dovedeşte şi talent în schiţarea portretelor
