Zaresc marginile marii nostalgice si ma simt pregatit(a) sa ma arunc, frica dispărând datorită darurilor pe care le-am căpătat.
Cu o ultimă suflare lipită de pământ, imi desfac aripile larg si zbor pur si simplu, de arunc norii, dar apoi imi amintesc ca visul pe care îl trăiesc nu se intampla in cer. ma las in cădere, noaptea e la fel de luminoasa ca ziua, iar impactul cu apa sarata nu ma afecteaza.
Ajung in adâncurile necunoscute. Gasesc roci goale, particule de sare si depuneri calcaroase, orice mineral vrei, dar cu toata aceasta frumusețe speologica, lipsește ceva: viața. Iau monstre de ce pot gasi, ma grăbesc, căci melancolia funerară a locului ma copleseste; ajungând pe mai, rasuflu usurat(a) si ma îndrept spre laborator, spre a examina tot ce am gasit.
Aceasta experienta m-a facut sa gandesc!
sper ca te-am ajutat! <3
