Primul și ultimul clopoțel
-----------------------------------
Prima zi de școală părea să fie una ca toate celelalte asta până am ajuns în curtea școlii.
Copii, flori, părinți, culoare, freamăt, bucurie, viață: era plină până la refuz și, deodată, un clinchet cristalin.
O doamnă drăguță mi-a prins mâna micuță și m-a condus prin mulțime - aveam să aflu mai târziu că-mi va conduce pașii în primii ani de școală.
Îmi amintesc și azi finalul zilei: eram fericită, iar toate temerile mele parcă nici nu existaseră vreodată. Pluteam parcă spre casă și nimic nu-mi putea schimba starea de încântare deplină, până într-o zi...
Era cu 12 ani mai târziu, același 15 septembrie, același început dar, din păcate, ultimul început de școală pentru mine. Mergeam cu strângere de inimă pentru că știam că îmi va lipsi clinchetul cristalin al clopoțelului. În curtea școlii, de data aceasta, era aceeași agitație, copii care nu realizau că va veni și ziua în care nu vor mai fi elevi. Printre lacrimi îmi venea să strig în gura mare: "Bucurați-vă de tot ce aveți acum! Sunt daruri minunate și nu vor dura veșnic! Va veni și ziua în care veți plânge de tristețe..."
