Marile imperii, asa cum era si cazul Imperiului Habsburgic, cuprindeau intre granițele lor o populatie eterogena, formata din popoare intregi sau grupuri etnice, supuse prin forta, in cele mai multe cazuri. Ca urmare tendinta acestora era sa se revolte si sa se elibereze, pornind de la ideea constiintei nationale si a obiectivelor nationale (acestea se manifestau intens in sec XIX, iar popoarele dominate doreau libertate, sa isi infiinteze un stat propriu, unitar). De aceea, politicile imperiale au incercat sa deznationalizeze grupurile etnice, asa cum s-a intamplat cu romanii transilvaneni si bucovineni care nu aveau drepturi politice, care erau supusi maghiarizarii, germanizarii si catolicizarii astfel incat in timp, sa isi piarda identitatea etnica si culturala romaneasca. Daca analizam aceste politici prin prisma principiilor politice si culturale contemporane, cand se pune accent pe libertate politica si diversitate culturala atunci, astfel de masuri sunt condamnabile pt ca incalca drepturile oamenilor si ale popoarelor. In acel context insa, Habsburgii au adoptat acele masuri pe care le-au considerat potrivite pt a mentine unitatea imperiului si pt a-si pastra astfel statutul de mare putere europeana.
