Furtuna
Să fi fost pe la orele trei, după masă, când cerul se înnegură și,
pe neașteptate, începu un vânt, ce părea că vine din toate părțile.
În ogradă, găinile cotcodăceau sperioase, câinii lătrau prelung,
ca un vaiet, iar curcanii se adăposteau, tăcuți, dar nu mai puțin
îngâmfați, aproape, tot mai aproape, de streșinile câtorva
hambare din capătul de jos al grădinii.
Și deodată începu ploaia, care turna cu găleata, răsturnând
de-a valma, din burțile uriașilor nori, fâșii lungi, ocolitoare,
de șiroaie frenetice, înfiorătoare, ca o tulburare balsamică a
cerurilor toate, de sus, și de și mai sus.
Ploua fără tunete și fără fulgere, ploua asimetric, dar grozav
de repede, încolăcind tot văzduhul într-o mantie de apă,
continuă, curgătoare ca foșnetul cascadelor diamantine
din munții părăsiți de vreme.
Dar nimic n-ar fi fost sublim, dacă n-ar fi existat vâltoarea
metalică a vântului, care torsiona fuioarele de apă în
împletiri grandioase, exuberante, de nestăpânit și , mai ales,
de neînțeles.
Iar atunci, Nae Promoroacă, domnul colonel în rezervă, se
hotărî să picteze furtuna, aruncând pe pânza, la început albă,
picături grele de sudoare, îmbibate cu nuanțele gri ale sunetelor
sacadate, ce-acompaniau meticulos potopul.
